Ți-e dor de tata?!

În urma unui apel din partea unui tată aflat după gratii, am decis să vizităm familia rămasă acasă. Aşa se face că, într-o seară, am poposit la această familie. Locuiesc la parterul unui bloc într-un apartament în care nu este aproape nicio diferenţă de temperatură faţă de cea de afară. Ne deschide uşa o fetiţă de aproape 7 ani, ne învită înăuntru, iar aici găsim pe mama ei cu ceilalţi doi copii - o fetiţă de aproape 4 ani şi mezinul, de 2 ani. Pe jos, erau petice de parchet... pe masă nişte firimituri de cine ştie când rămase şi folosite la nevoie. Nicio jucărie la cei trei copii în toata casa. Aflăm povestea lor: în urma unui accident soţia rămâne doar cu fetiţa cea mare. Aceasta are o malformaţie congenitală la un picior şi merge târând piciorul, neputând să-l mişte. Se recăsătoreşte cu cel care acum este după gratii şi vin pe lume cei doi copii mai mici. Fără serviciu, fără niciun sprijin, lucrând din când în când pe la vreun vecin, mama face față cu greu problemelor. Dintre acestea, cel mai mult se teme de a fi aruncaţi în stradă, apartamentul fiind al unor rude...

După multe discuţii și după ce le-am dat copiilor alimente și fructe proaspete, înainte de plecare am întrebat fetiţa cea mare:

-  Ţi-e dor de tata? Uitându-se ţintă în ochii mei, cu lacrimi în ochi, mi-a spus:

-  Da, da, mi-e dor de tati...

-  Ai vrea să vină repede acasă tati? S-a gândit puţin şi cu o privire foarte serioasă mi-a spus:

-  Nu! Nu vreau să vină...

În mintea mea deja îmi închipuiam câtă bătaie probabil luase această fetiţă...

-  Dar de ce nu vrei să vină tati acasă?

Şi cu aceeaşi privire serioasă mi-a spus:

-  Vreau să stea tati acolo, cât mai mult ca să câştige bani mulţi şi dacă ne dă afară din casă, să aibe tati cu ce cumpăra o căsuţă mică unde să stăm şi noi, să nu ajungem ca cei de pe stradă care nu au casă...

Realizaţi care era frământarea acestui copil de aproape 7 ani? Aşa am înţeles că mama le spusese că tatăl lor este plecat la... muncă.

Ne-am luat rămas bun de la ei şi am plecat. Dar...  nu am putut ţine numai pentru noi cele văzute şi  auzite. Aşa că, am povestit la câţiva prieteni și împreună  ne-am hotărât să le facem o bucurie acestor copii. Și iată că cineva a oferit o plapumă, altcineva lenjerie, o familie cu copii a dat jucării, s-a primit și un tort mare, o oală plină cu sarmale... precum și o sumă de bani cu care am cumpărat din nou fructe pentru copilaşi. Cu o seară înainte de ajunul Crăciunului am ajuns cu maşina plină la această familie...

Pentru început am cărat din maşină tot ce aveam... E greu de descris bucuria acelor copii care, pentru prima dată în viaţa lor, ţineau jucării în mâini: păpuşi, maşinuţe, etc. În timpul discuţiilor, mama ni se destăinuie:

-  Aşa de mult mi-am dorit să fac şi eu, acum de Crăciun copiilor mei o oală de sarmale dar... de unde orez, de unde ulei, de unde frunze... În schimb toată ziua am fost sigură că Dumnezeu va trimite pe cineva să ne facă şi nouă o bucurie în preajma Crăciunului...

Am făcut câteva fotografii la copilaşi pe care a doua zi le-am dus tatălui la penitenciar.

-  Ştiu şi vă mulţumesc că aţi fost la mine...